Autor: Chris Simion
An apariție: 2011
Categoria: Literatură contemporană
Editura: TREI
Nr. pagini: 256
"Un diagnostic fatal o determina să o ia la
fugă și să se ascundă. Fără nicio explicație. Își abandonează iubitul,
părințîi, prietenii... tot. Pleacă din țară că să-și trăiască sfârșitul într-o
singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi
ani, își reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează
toate așteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în
viață. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din
care evadase, dar nu se mai identifica profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei
de demult, cu pești-emoții, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu
plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedește a fi acum ceva banal,
deloc esențial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după
această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost greșit sau dacă și-a
inventat povestea doar că să fugă de realitatea în care era... nu mai contează
atâta timp cât, însoțind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut țăndări că să
ne recompunem, am mințit că să descoperim adevărul, am urat că să aflăm iubirea
adevărată, ne-am pierdut definitiv că să îl regăsim pe Dumnezeu pentru
totdeauna."
"Ce ne spunem când nu ne vorbim"
este o carte ce m-a impresionat încă de la primele rânduri. Spre deosebire de
unele persoane, am dat de această carte din întâmplare, fără să vreau. Nu neg
faptul că mi-a căzut în mâna la momentul oportun și anume într-o perioada cu
decadenţe pe plan moral și emoțional. Impactul cărțîi asupra cititorului este unul cât se poate de mare. Emoțiile se ascund în spatele fiecărui cuvânt, iar enigmele așteaptă să fie descoperite.Personajele centrale sunt prinse într-un adevărat vals al vieții, mascați de pseudonimele "Floarea Soarelui" și "Zmeul Albastru".
Modul în care este scrisă cartea este unul unic. Mesajele sunt transmise sub forma unor email-uri adresate atât Zmeului Albastru, cât și Florii Soarelui. Iubirea dintre cei doi este greu de înțeles, însă pe parcurs ambiguitatea dispare, fiindu-i permis cititorului să declare că începe să-și cunoască personajele.
Câteva dintre pasajele pe care nu mă mai satur să le citesc sunt:
“Dacă nu vrei să sufoci iubirea, las-o să zboare fără să îi dai direcția.
Cu cât vei încerca mai mult să conduci omul că pe un aeroplan, cu atât te abați
mai mult de la zborul liber. Zborul înalt nu se cere, se simte. Și niciodată nu
o să poți să zbori pe un culoar diferit de sufletul tău pereche. Oricât de
rătăcit ești, la un moment dat ajungi la formă desăvârșită, la contopire.”
“E important să știi să taci, să taci și să vorbești tăcând.”
"Dacă plangi pentru că soarele
a dispărut din viața ta, nu crezi că nu o să te mai poți bucura de stele?"
"Sufletul nu este o guma de
mestecat. Nu se întinde și nu se da din gură în gură."
"Mi-am legat viața de un fir de
par. Nu mă zbat,de frică să nu-l rup."
"Sufletul tău. Când iubești,celălalt ești tu în
oglindă. Cum poți să te desparti de tine? Să te urăști pe tine?"
